Calendarul asteptarii...

Salutare tuturor,

Poate va intrebati cum mai decurg lucrurile?

Ei bine, nu mai pot dormi decat cu mami in pat, vreau mereu sa stea cu mine sa ne giugiulim :) si ador sa stam pe covoras sa citim din carti, iar eu sa citesc singura cuvintele simple (caci da, in tot timpul asta eu am evoluat foarte mult cu cititul).

In continuare nu am rabdare, ma enervez la cel mai mic disconfort si tip, desenele mele au devenit agresive: printese cu sange pe fata si regine fatarnice care zambesc de departe, iar papusile au inceput sa fie mazgalite pe fata, pana la a le acoperi de tot fata, uniform. Hmmm...voi cum ati interpreta asta?

Astazi am lucrat calendarul nostru care ma va ajuta sa observ singura trecerea zilelor pana la sosirea mamei.

Si pentru a fi cat mai atractiv, l-am lucrat impreuna, cu totii (si tati a participat, doar cu el si cu Maia voi ramane atatea zile, nu?).

Ne-am inspirat din calendarul Advent care numara zilele pana la venirea Craciunului, numai ca la noi numara zilele pana la venirea mamei :( . Cumva, ne pare rau ca nu putem fi impreuna sa facem un calendar pentru Craciun.

In plus, fiecare zi va ascunde o surpriza, un mic deliciu culinar din ciocolata sau din jeleu de fructe...ca sa ma inveseleasca dimineata cand vad ca totusi zilele trec si timpul nu s-a oprit in loc.

Asadar, am purces la lucru cu totii.
Am adunat tot felul de materiale necesare pe care le aveam prin casa:

 
 

- o placa mare de carton
- niste panza de sac
- lipici
- hartie colorata
- pungi de hartie reciclata
- perforatoare cu forme
- stampile, multe stampile
- foarfeci
- carlige de rufe din lemn
- sfoara
- cutter
- carioci

Primul lucru a fost sa taiem pungile de hartie pe din doua si sa facem din ele pliculetele ce vor sta ca baza pentru fiecare zi din calendar.

Le-am lipit pe fiecare (jumatatea de sus).


Am taiat patratele mici din hartie colorata...

apoi le-am lipit pe pliculete.



Le-am decorat cu stampile si forme perforate din hartie.

Le-am aplicat buline cu cifre
Le-am prins bine cu carlige, dupa ce le-am umplut cu dulciuri pe fiecare in parte.
Iar placa de carton a fost invelita in panza de sac.


Iar pe placa am prins sforicele de care am agatat plicueletele mele.

Cum e gandit calendarul? pentru ca vedeti ca cifrele nu prea au sens pentru perioada in care ne aflam.

Asadar prima saptamana este numerotata de la 1 la 7 si reprezinta ultima saptamana cu mami. In fiecare zi vom vedea cum se scurg zilele pana duminica. In fiecare dimineata voi lua cate un pliculet din calendar, lasand spatiul gol.

Apoi urmeaza 21 de zile fara mami pe care le voi scoate din calendar in acelasi mod.

Totul este vizual (si gustativ plus elementul surpriza). Pentru un alt mod de a intelege curgerea timpului inca nu am suficiente resurse interne, asadar totul trebuie sa fie vizual.

Si in plus, daca dimineata servesc gustarea din calendar, seara voi vorbi cu mami pe skype, avand astfel avantajul a doua momente ce marcheaza inceputul si sfarsitul zilei.

Planul e facut. Sa vedem cum va functiona. Tati se teme ca voi manca toate dulciurile (e mai carcotas de fel), dar eu stiu ca acesta va fi pentru mine si in exercitiu de rabdare, ca oricum nu am incotro. Si daca voi vrea sa mananc toate dulciurile intr-o singura zi, ce daca? Tati va completa calendarul la loc.

Pupici, pupici,

Sofia.

Vine si un timp pentru separari...temporare.

Astazi n-am sa va povestesc despre activitati si jocuri.

Nu, astazi am sa va povestesc despre dragoste. Si despre furie. Si despre disperare. Si despre neputinta. Si despre separare. In termenii de specialitate toate poarta un nume fistichiu - anxietatea de separare.

Poate credeti ca pana la varsta asta, am reusit sa trec peste separarea de mami, doar merg la gradi, am mai dormit cate o noapte, doua la bunica. Of, de-ar fi asa de simplu. Dar, din pacate, nu este.
Mami pleaca 3 saptamani la o formare departe, tare departe. 3 Saptamani. Si nu va fi singura data, dar important e ca acum e prima data.

Desi imi povesteste zilnic de ceva vreme, parca totul e o poveste de departe, din cartile mele dragi. Cu printi care pleaca, cu bunici iubitori si printese curajoase. Si eu sunt curajoasa, dar nu acum.

Acum doua seri, mami imi vorbea despre calatoria ei si dintr-o data am inteles. Mami pleaca cu adevarat, iar eu nu pot face nimic. M-am intors cu spatele la mami, mi-am infundat obrajorii in plapumioara si am inceput sa plang pe infundate...lacrimile curgeau siroaie si mi le stergeam in liniste de cearceaf. Am pierdut inocenta, linistea si pacea care mi-au bantuit cei 4 anisori ai mei pana acum. Am pierdut controlul, mi-am pierdut abilitatea de a intelege pentru ca ceva este mai presus de mine. Am plans de neputinta, de frica si de o tristete uriasa si niciun pupic sau imbratisare a mamei nu reuseau sa-mi linisteasca gandurile. Vroiam doar sa se opreasca din vorbit, vroiam sa plece de langa mine.
Ma tradase si ma tradase dur, acolo unde doare cel mai rau, acolo unde sunt atat de sensibila: in inima. Ca si cum cuvintele ei ajungeau la mine ca o amenintare, eu nu mai eram in siguranta.
Acum, cand am mai mare nevoie de siguranta si suport, mamica mea pleaca. Am tras plapumioara si i-am spus calma, ca un adult: lasa-ma, mami, sa dorm.
Si atunci, mami a inceput sa planga. Pentru ca atunci cand e vorba de copilasul ei, mami devine neputincioasa si nu stie ce sa faca.

Ce pot eu sa fac acum la 4 ani? ce instrumente am cu care sa razbat prin aceasta teama care mi-a cuprins intreaga fiinta? Nu pot gestiona timpul. Nu-mi pot gestiona emotiile, nu cele de calibrul acesta. Nu o pot opri pe mami din a pleca.
Asa ca incerc sa fac ce pot. (Iar ieri am facut tot ce-am putut, la o zi dupa ce am realizat ca vine potopul.)
Tip, tip tare din orice si la oricine. Poate cineva ma va auzi si ma va asculta. Apoi musc, ciupesc si imping. Poate cineva va vedea ca sunt acolo, ca mi-e teama si ma va mangaia si ma va lua in brate. Arunc obiecte pe jos si ma tavalesc pe jos in tantrumuri. Poate cineva isi va da seama ca sunt la capatul puterilor, ca intreg corpul nu ma mai asculta, ca nu stiu ce sa mai fac, ca e ultima solutie, sa ma intorc cu fata catre pamant. Ii spune mamei: nu ma pot linisti, sunt trista si nervoasa.
Pentru ca furia INTOTDEAUNA ascunde teama. Pentru ca agresivitatea intotdeauna ascunde nevoia de afectiune. Pentru ca tipatul intotdeauna mascheaza neputinta de a comunica, de a spune asertiv ce vreau. Pentru ca tantrumul apare cand orice solutie a esuat.
Dar atunci, mami nu stie ce sa mai faca. Si-mi spune, si-mi vorbeste dar eu nu pot sa o aud.
Ieri, la sfarsitul zilei, epuizate amandoua dupa o seara intreaga de plansete, i-am cerut mamei o imbratisare. Mami, precum imparatul din poveste, cu un ochi plangea, cu unul se bucura. Atat de greu a fost obtinuta aceasta imbratisare. Dar si cat de dulce.

Azi am fost vesela. Azi ne-am distrat si am ras si am jucat popice cu pietricele si am ascuns pietricele pe sub plapumioara si am mancat porumb prajit pana ne-au usturat buzele de la sare. Iar seara, dupa ce am spus ingerasul meu, am adormit lin pe muzica nepaleza la lumina palida a unei lumanari, cu mami meditand langa mine.
Dar zilele au inceput sa se scurga precum firele de nisp din clepsidra.
Un prieten drag mamei ii spunea ca aceste separari sunt bune..pentru ca asa simtim bucuria uniunii. Oare sa fie asa la varste atat fragede, la copiii care nu au experienta vietii dar care cu siguranta se vor tot lovi in viitor de astfel de situatii? Cand e pregatit copilul pentru asa ceva? Cum stii ca are suficiente resurse pentru a face fata unei astfel de situatii? Cum stii ca se va bucura de uniune? E asta o lectie pentru un copil?
Adevarul e ca nu stii. Dar mami stie ca pentru mine, e important sa am acea baza de siguranta. Orice soc de genul acesta e mult, mult prea mult pentru un copil mic si e de evitat, pe cat posibil.
Nimeni nu se astepta la asa ceva de la mine. Dar eu stiu ca mami are incredere in mine si ma sustine cu multa dragoste.

Maine o sa va povestesc despre ce instrumente de masurare a timpului si de descarcare a energiilor am creat si cum le folosim.

Pupici, pupici,
Sofia.

Copacel de toamna - tehnica colajului si a stampilarii

Salutare tuturor! :))
Cee toaaamna frumoasa! Cred ca de la nasterea mea, e prima toamna cu asa mult soare si zile blande.


Azi am dat o raita prin parc (eu cu bicicleta si mami cu rolele) si ne-am distrat un pic pozandu-ne prin iarba verde si frunzele galbene. A fost o zi minunata!

Si pentru ca imi place mult toamna, o sa va prezint o lucrare pe care am facut-o la atelierul de arta si creatie al mamei pentru prescolari (3-6 ani) acum cateva saptamani.

Copacel de toamna.
Materiale necesare:
- carton creponat maro decupat in fasii mai groase sau mai subtire. Daca varsta copilasului e mai mare de 4 ani, poate sa-l decupeze el singur;
- lipici stick sau de tip aracet;
- dopuri de pluta, vreo 6-7;
- culori acrilice sau guasa in mai multe nuante calde de toamna, dupa preferinte;
- foaie de desen sau foaie groasa de pictura;
- scotch de hartie.

Intai lipim foaia pe masa de lucru cu scotch de hartie pentru a nu aluneca atunci cand lucram.

Apoi dam cu lipici fasiile de carton si le lipim pe foaia de lucru pentru a forma un copacel.

Utilizand dopurile de pluta pe post de stampile, incepem sa stampilam frunze de toamna in copacei. Pot fi stampilate si pe joz si pe sus si plutind si pe copac si in spatele copacului. Dupa preferinte! :))

Iata ce copacel frumusel mi-a iesit! Tare dragalas.

Spor la lucru si bucurati-va mult de soarele frumos de toamna!

Pupici, pupici,
Sofia.