Lilypie Fourth Birthday tickers

Lilypie Fourth Birthday tickers

vineri, 15 noiembrie 2013

Vine si un timp pentru separari...temporare.

Astazi n-am sa va povestesc despre activitati si jocuri.

Nu, astazi am sa va povestesc despre dragoste. Si despre furie. Si despre disperare. Si despre neputinta. Si despre separare. In termenii de specialitate toate poarta un nume fistichiu - anxietatea de separare.

Poate credeti ca pana la varsta asta, am reusit sa trec peste separarea de mami, doar merg la gradi, am mai dormit cate o noapte, doua la bunica. Of, de-ar fi asa de simplu. Dar, din pacate, nu este.
Mami pleaca 3 saptamani la o formare departe, tare departe. 3 Saptamani. Si nu va fi singura data, dar important e ca acum e prima data.

Desi imi povesteste zilnic de ceva vreme, parca totul e o poveste de departe, din cartile mele dragi. Cu printi care pleaca, cu bunici iubitori si printese curajoase. Si eu sunt curajoasa, dar nu acum.

Acum doua seri, mami imi vorbea despre calatoria ei si dintr-o data am inteles. Mami pleaca cu adevarat, iar eu nu pot face nimic. M-am intors cu spatele la mami, mi-am infundat obrajorii in plapumioara si am inceput sa plang pe infundate...lacrimile curgeau siroaie si mi le stergeam in liniste de cearceaf. Am pierdut inocenta, linistea si pacea care mi-au bantuit cei 4 anisori ai mei pana acum. Am pierdut controlul, mi-am pierdut abilitatea de a intelege pentru ca ceva este mai presus de mine. Am plans de neputinta, de frica si de o tristete uriasa si niciun pupic sau imbratisare a mamei nu reuseau sa-mi linisteasca gandurile. Vroiam doar sa se opreasca din vorbit, vroiam sa plece de langa mine.
Ma tradase si ma tradase dur, acolo unde doare cel mai rau, acolo unde sunt atat de sensibila: in inima. Ca si cum cuvintele ei ajungeau la mine ca o amenintare, eu nu mai eram in siguranta.
Acum, cand am mai mare nevoie de siguranta si suport, mamica mea pleaca. Am tras plapumioara si i-am spus calma, ca un adult: lasa-ma, mami, sa dorm.
Si atunci, mami a inceput sa planga. Pentru ca atunci cand e vorba de copilasul ei, mami devine neputincioasa si nu stie ce sa faca.

Ce pot eu sa fac acum la 4 ani? ce instrumente am cu care sa razbat prin aceasta teama care mi-a cuprins intreaga fiinta? Nu pot gestiona timpul. Nu-mi pot gestiona emotiile, nu cele de calibrul acesta. Nu o pot opri pe mami din a pleca.
Asa ca incerc sa fac ce pot. (Iar ieri am facut tot ce-am putut, la o zi dupa ce am realizat ca vine potopul.)
Tip, tip tare din orice si la oricine. Poate cineva ma va auzi si ma va asculta. Apoi musc, ciupesc si imping. Poate cineva va vedea ca sunt acolo, ca mi-e teama si ma va mangaia si ma va lua in brate. Arunc obiecte pe jos si ma tavalesc pe jos in tantrumuri. Poate cineva isi va da seama ca sunt la capatul puterilor, ca intreg corpul nu ma mai asculta, ca nu stiu ce sa mai fac, ca e ultima solutie, sa ma intorc cu fata catre pamant. Ii spune mamei: nu ma pot linisti, sunt trista si nervoasa.
Pentru ca furia INTOTDEAUNA ascunde teama. Pentru ca agresivitatea intotdeauna ascunde nevoia de afectiune. Pentru ca tipatul intotdeauna mascheaza neputinta de a comunica, de a spune asertiv ce vreau. Pentru ca tantrumul apare cand orice solutie a esuat.
Dar atunci, mami nu stie ce sa mai faca. Si-mi spune, si-mi vorbeste dar eu nu pot sa o aud.
Ieri, la sfarsitul zilei, epuizate amandoua dupa o seara intreaga de plansete, i-am cerut mamei o imbratisare. Mami, precum imparatul din poveste, cu un ochi plangea, cu unul se bucura. Atat de greu a fost obtinuta aceasta imbratisare. Dar si cat de dulce.

Azi am fost vesela. Azi ne-am distrat si am ras si am jucat popice cu pietricele si am ascuns pietricele pe sub plapumioara si am mancat porumb prajit pana ne-au usturat buzele de la sare. Iar seara, dupa ce am spus ingerasul meu, am adormit lin pe muzica nepaleza la lumina palida a unei lumanari, cu mami meditand langa mine.
Dar zilele au inceput sa se scurga precum firele de nisp din clepsidra.
Un prieten drag mamei ii spunea ca aceste separari sunt bune..pentru ca asa simtim bucuria uniunii. Oare sa fie asa la varste atat fragede, la copiii care nu au experienta vietii dar care cu siguranta se vor tot lovi in viitor de astfel de situatii? Cand e pregatit copilul pentru asa ceva? Cum stii ca are suficiente resurse pentru a face fata unei astfel de situatii? Cum stii ca se va bucura de uniune? E asta o lectie pentru un copil?
Adevarul e ca nu stii. Dar mami stie ca pentru mine, e important sa am acea baza de siguranta. Orice soc de genul acesta e mult, mult prea mult pentru un copil mic si e de evitat, pe cat posibil.
Nimeni nu se astepta la asa ceva de la mine. Dar eu stiu ca mami are incredere in mine si ma sustine cu multa dragoste.

Maine o sa va povestesc despre ce instrumente de masurare a timpului si de descarcare a energiilor am creat si cum le folosim.

Pupici, pupici,
Sofia.

2 comentarii:

  1. Draga de ea! Cu cine se va mai distra asa de bine? Si cine-i va mai organiza activitatile asa de frumos? O sa iti duca foarte mult dorul. Dar nici nu va apuca sa se obisnuiasca cu lipsa ta ca te vei si intoarce inapoi. Si eu am inceput un curs de formare profesionala, doar ca am acceptat sa-l fac la distanta, prin corespondenta, ca sa pot ramane acasa. Asa este viata, nu le putem avea pe toate, este nevoie sa avansam si pe plan profesional. Succes!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, eu sper ca va fi totul bine, va ramane cu tati si cu buni si va avea acelasi program zilnic. Am avut momente in care vroiam sa renunt la tot, dar mi-am dat seama ca acum nu asta e solutia. Chiar citeam si articolul tau despre gradinita si ma simteam exact ca tine, neputincioasa, cum sa o ajut mai mult? Pentru ca odata trecuti prin experienta asta, nimic nu poate sa mai stearga lucrul acesta. Inca mai meditez...iar aseara am fost la Alfie Khone si deja m-am mai linistit. :)

      Ștergere