Spring fashion week in Prague (sau cum sa gestionam situatiile delicate...din timp)

Buna tuturor,

Ne-am intors din Praga de o saptamana deja si d-abia acum simt ca lucrurile incep sa intre pe fagasul normal.

 A fost o perioada nebuna acasa, in care tot programul meu a fost dat peste cap, in care dorul de mami, lipsa activitatilor mele zilnice, tristetea, bucuria si gelozia au creat un melanj greu de gestionat de catre mine in cele cateva saptamani in care am stat fara mami.
Daaaar...pentru ca totul are un dar, am plecat la mami si ne-am intors impreuna. A fost ca o regasire, ca o promisiune, ca o renastere. Aceasta este fericirea mea, bucuria mea ca exist, ca sunt iubita si ca dupa rau urmeaza intotdeauna bine.

 

 

Pentru ca, vedeti voi, copilasii vad lumea prin ochii adultilor. Copiii pana in 6-7 ani functioneaza cu o minte total diferita de cea a unui copil mai mare de 7 ani.
Este o minte absorbanta, o minte care pana in trei ani invata exclusiv inconstient si care capata constiinta pe masura ce trece timpul. O minte care absoarbe absolut totul din mediu exact asa cum e.
Copilul mic nu rationeaza, nu gandeste in termeni de: „Daca mami pleaca, stiu exact de ce si unde, stiu ca dragostea ei nu scade si stiu ca o sa ne si revedem peste o luna”.

Nu, el vede mediul in care traieste, simte tensiunile (si au fost multe la noi, credeti-ma, pentru ca parintii mei nu sunt perfecti si pentru ca invata din mers, dupa multe remuscari si amagiri) si le traieste  asa cum le simte. Mai mult, le „incarneaza” daca situatia se prelungeste. Adica devin parte din el, devin partea normala si naturala a vietii lui. De aceea e nevoie sa fie pregatit pentru orice schimbare, iar parintii sa aibe cateva unelte la indemana.

Iata cateva metode prin care copilasul mic poate gestiona orice situatie pe termen scurt si mediu din viata lui:

1. Sa aibe un instrument de masurat timpul, cum ar fi un calendar atragator. Poti vedea aici calendarul pe care noi il folosim de fiecare data.

2. Sa aiba intotdeauna putere de a decide asupra lucrurilor ce tin de viata lui: cu ce se imbraca, ce mananca, unde merge si cand etc.
Uneori este greu, dar este greu pentru adulti, nu pentru copii. Pentur ca adultii au aceasta capacitate de a complica rau de tot lucrurile, si totul dintr-o dragoste enorma.

Putem utiliza intrebari si decizii simple, precum:
- „vrei sa porti rochita verde sau cea mov, azi la gradi?” (avand grija sa fie ambele cu maneca lunga daca e o zi rece)
- „vrei sa mergem in parc astazi sau la teatru/acasa/muzeu/prieteni etc?” atunci cand timpul va permite.
- „mergem la bunica astazi. Vrei sa mergem cu tramvaiul sau cu metroul/Vrei sa porti fusta sau pantalon/Vrei sa duci tu florile sau cosul? etc.” atunci cand mersul undeva anume e absolut necesar. Cheia sta in a da putere de decizie imediat ce copilul a fost anuntat si pregatit in prealabil utilizand eventual un calendar.
Extindeti numarul optiunilor pe masura ce copilul creste.

3. Copiii proceseaza lent orice informatie noua.
Nu ne repezim la ei latrand: ”Trebuie sa iesim pe usa in 5 minute, pune-ti ghetele si jacheta, nu uita caciula si fularul! aaa, ia-ti ghiozdanelul, repede, repede! Ce faci? De ce nu te incalti? ”
Parintii cred, de obicei, ca el viseaza, ca e cu capul in nori, ca nu-i pasa etc. insa adevarul este ca creierul lui are nevoie de mai mult timp de procesare.

Asigurati-va ca prima propozitie a fost procesata si inteleasa inainte de a trece la urmatoarea. Atingeti usor obrazul copilului sau lasati-va la nivelul lui pentru a avea contact vizual atunci cand ii comunicati ceva si observati ce se intampla. Doar cand v-ati asigurat ca e inteles mesajul, treceti mai departe. Aaa, si nu lasati pe ultimele 5 minute totul!  :)


4. Sa i se ofere timp pentru autonomie, miscare, autocontrol si limbaj.
Copiii au nevoie de un timp cu mult mai mare decat un adult pentru a se incalta, a-si incheia nasturii, a-si pune o jacheta. Au nevoie de timp pentru a procesa informatiile, dupa cum am spus mai sus. Au nevoie de timp pentru a modela. Au nevoie de timp pentru a invata.
Asa ca, asigurati-va ca aveti suficient timp la dispozitie. In caz contrar, in orice moment, anuntati-l pe copil ca voi veti face pentru el acele lucruri pentru ca va grabiti/dureaza prea mult/aveti o programare etc. Dar asteptati-va si la o mica frustrare.

5. Sa fie respectat!
Nu-l amenintati (mai ales cu abandonul), nu-l bruscati! Oferiti-i timp, intelegere, ajutor si putere de decizie. Intr-un cuvant: COLABORATI.


E nevoie sa tineti minte ca ei, copilasii, modeleaza ceea ce vad si intr-un final isi insusesc acest mod de viata ca pe un fapt normal. Mintea lor absoarbe mediul exact asa cum este el, neconditionat si fara nicio ratiune. Pentru ca nu au inca aceasta capacitate.

Pupici, pupici!
Sofia.

P.S. mai jos aveti pozele din mini vacanta mea in Praga. :)

 

Tati si cu mine, un duo formidabil!

Salutare tuturor!

 

Acum sunt bolnavioara, cu febra, ma doare burtica si stau molesita pe canapea. Mami a plecat deja de o saptamana din nou la cursuri, iar eu stau acasa cu tati.

Sa va mai spun cat de trista ma simt seara uneori, cand mami ma suna sa vorbeasca cu mine si ce dor mi se face?  Poate si de aceea sunt mai mult bolnavioara.

 

 

Dar, tot seara, ma linistesc sub plapumioara cand tati ma inveleste, imi citeste o carticica si imi alina dorul cu vocea lui blanda care-mi sopteste ca „in curand o s-o revezi pe mami, o sa va plimbati impreuna de mana prin Praga, o sa hraniti lebedele, o sa admirati marionetele si o sa alergati impreuna dupa porumbei prin piata, in fata turnului cu ceas...”. Iar eu il intreb „sunt si printese acolo?” Si tati imi spune „acum nu mai sunt...dar tu cu siguranta vei straluci precum o printesa adevarata”

 

Cand imi vorbeste asa, am incredere in el, am incredere in lumea in care traiesc. Stiu ca viata mea contine doi parinti care in egala masura m-au invatat, timp de patru ani, sa am incredere in mediul in care traiesc.

 

Pentru ca asta e rolul parintilor, sa le ofere copiilor increderea de baza in mediul in care traiesc si in ei insisi.

 

De fapt, ce inseamna sa fii tatic? Pentru ca desi importanta, partea biologica sau partea materiala sunt  departe de a fi singurele aspecte.

Aici vorbim despre doua parti ale umanitatii (mami si tati) care, prin completare, creaza un intreg. Iar intregul acesta este imaginea mea despre lume.

 

 

Inca de cand eram in burtica, tati statea seara si-mi vorbea, si-mi povestea despre casa si lumea in care ma voi naste, pana si de catelusul nostru imi povestea. Am invatat astfel sa-i recunosc vocea, atingerea si mi-am dat seama ca mesajul real pe care-l primeam era ca „nu sunt singura, cineva acolo ma asteapta si ma iubeste”.

 

 

Si credeti sau nu, dupa nastere mesajul s-a adeverit si m-am lasat purtata de bratele mamei si ale tatei si nu de multe ori, durerile trupesti sau sufletesti mi-au fost alinate doar la auzul vocii lui tati.

 

Dupa ce m-am nascut (datorita unor manevre medicale gresite :( ), a fost nevoie sa fiu resuscitata, sa fiu pusa la oxigen o perioada. Tati a fost cel care m-a intampinat, care mi-a privit fetisoara chinuita si care, cu lacrimi de bucurie si teama mi-a stat alaturi pana am fost reunita cu mami.

 

E nevoie de acest duo in viata unui copil mic, e nevoie ca taticii sa se implice in mod real, activ in viata celor mici.

Sa va dau un exemplu bizar, dar real al societatii noastre. Conexiunile care se fac intre viata profesionala a tatilor si rolul lor activ in familie sunt din ce in ce mai putine. De multe ori, tatii sunt atat de absenti din viata de familie, incat pana si atasamentul se construieste dificil.

Interactiunea tatilor cu copilasii lor se face superficial si nu de multe ori, lasati fiind singuri cu cei mici, intra in panica.

Iubirea se construieste daca i se permite. Atasamentul se construieste daca i se permite.

 

 

Apoi apare situatia ciudata in care ani de zile, un copilas este inconjurat doar de figuri feminine, materne, iar partea paterna e aproape izolata. In crese, gradinite, clasele primare, rareori intalnesti barbati implicati in educatie si ingrijire. Majoritatea sunt femei.

Asa se face ca un copil creste multi ani intr-un astfel de mediu nenatural...pentru ca societatea nu este asa.

 

Prezenta activa si reala a tatalui da sansa copilului de a invata si despre cealalta jumatate a umanitatii.

 

 

 

In plus, daca ne gandim la multiplele fatete pe care le joaca tatal in viata unui copilas, o sa ne dam seama ca el este cel care va facilita evolutia naturala a copilului catre independenta. In plus, ofera copilului un alt model despre cum sa fii om, un alt model pe care il poate modela.

Tatal poate interactiona in multe momente ale zilei cu copilul (la baita, la schimbat, la joaca etc.) oferind o experienta cu totul noua copilasului, invatandu-l despre lumea in care traieste.

 

 

Tatal ofera un model de identitate si comportament, adica baza unei adapatari pozitive in societate.

 

Acum mi-e greu, din nou...dar zambesc si rad si stiu ca imi va fi bine pentru ca il am alaturi de mine.

 

Te iubesc, tati!

 

Cu drag,

Sofiuta!

 

 

Cele 10 porunci ale Mariei Montessori

Buna dimineata, Ianuarie!
O dimineata inzapezita, tocmai buna pentru o pictura in pijamale, o lectura sau cateva ore de bucatareala.

Iata mai jos „poruncile” Mariei Montessori atunci cand lucram cu copiii. Sunt mai degraba reguli de comportament pentru a putea permite o dezvoltare armonioasa copilului.
Nimic nu e obligatoriu, acestea sunt, dupa parerea mea, reguli de bun simt care pot ghida o relatie parinte-copil, atunci cand este inteles scopul din spatele lor.

 

 

1. Nu atingeti niciodata un copil, fara sa fiti invitat de el (intr-o forma sau alta).
Cereti permisiunea copilului sau anuntati-l atunci cand vreti sa-l ridicati, sa-l luati, sa-l imbratisati. etc. A cere permisiunea aici poate fi inteleasa ca atare sau, in cazul copiilor preverbali, un singur gest din partea lor, un plans de un anumit tip este suficient. Dar adultii vor trebui sa verbalizeze fiecare gest: „Am sa te iau in brate pentru ca e timpul sa-ti schimb scutecelul”, „Pot sa te imbratisez?”
De ce este important? Pentru a da sansa copilului de a decide sau de a fi constient de ceea ce se intampla cu corpul lui, cu emotiile lui, cu actiunile lui. Nu este o jucarie, un robotel, are sentimente, emotii si chiar poate sa decida singur. Acum se construieste Eu-l Corporal, limitele personale, stima de sine, increderea si limbajul. 

 2. Nu vorbiti niciodata de rau un copil, fie in prezenta sau absenta lui.

Etichetele sunt periculoase, ele pot schimba atitudini si comportamente. Schimbati-va mindsetul vis-a-vis de copil si observati partile pozitive ale acestuia.

 3. Concentrati-va pe intarirea si ajutorul dat copilului in dezvoltarea a ceea ce e bun in el, asa incat prezenta lui sa lase loc din ce in ce mai putin la ce e rau. Cu alte cuvinte, concentrati-va pe lucrurile pozitive si nu pe cele care, noua adultilor, ni se par negative.
E nevoie sa avem grija la modul cum vorbim cu el, cum il ajutam si la ce anume il ajutam. Aratati-i ca poate sa faca singur anumite lucruri, ca e capabil de mult mai mult decat crede, ca e un copil minunat.

 4. Fiti activi in modul de pregatire a mediului in care este copilul. Acordati o grija meticuloasa si constanta mediului. Ajutati copilul sa construiasca o relatie pozitiva, constructiva cu mediul. Aratati si explicati copilului componentele mediului, locul lor si care este sensul/scopul corect al acestora.

 

 

 

Aici se pune accentul mai ales pe nevoia copilului de a-si accesa singur resursele din mediu, iar pentru asta e nevoie ca el sa stie ce anume sa foloseasca, cum sa le foloseasca si de ce pe acelea si nu altele. Sigur ca e amuzant ca un copil sa poarte un castron pe cap prin casa, dar cu siguranta nu-l va proteja de viscolul de afara. :)

 5. Intotdeauna fiti gata sa raspundeti atunci cand va cheama un copil, cand are nevoie de ajutorul vostru si intotdeauna ascultati-l cu mare atentie si raspundeti-i cu dragoste.

 6. Respectati copilul care face o greseala si lasati-l sa o repare singur! Totusi, opriti-l ferm si imediat daca foloseste in mod necorespunzator/periculos ceva din mediu, care ar putea sa il raneasca pe el sau sa ii deranjeze pe cei din jur.

 7. Respectati copilul care se odihneste sau priveste/observa pe altii lucrand, sau care se gandeste la ce a facut sau va face. Nu il intrerupeti, nu il strigati, nu il atrageti spre alte activitati.

Cand copilul pare ca sta cu capul in nori, atunci sa stiti ca el chiar e in lumea lui. In lumea interioara care lucreaza intens. Chiar daca in exterior nu pare a face nimic, ba chiar pare ca nu se poate concentra, este pentru ca in interior mecanismele lucreaza activ.

 8. Ajutati copilul care este in cautarea unei activitati si nu o poate gasi singur.

Aici intervine observatia atenta si riguroasa. Cand stim ca un copil nu reuseste sa-si gaseasca singur activitatea sau ca dimpotriva, in interior, mintea lui lucreaza intens?

 9. Nu obositi sa ii prezentati ceva in mod repetat copilului, care pana atunci a refuzat acel lucru, pentru a il ajuta sa dobandeasca ceva necucerit inca si sa isi depaseasca imperfectiunile. Faceti acest lucru animand cu dragoste mediul, cu retinere/distanta fata de copil si cu liniste, cuvinte dulci si prezenta dragastoasa. Faceti-va simtita prezenta si disponibilitatea dvs. fata de copilul care inca mai cauta si se ascunde de copilul pe care l-a descoperit in el.

E mai usor sa amenajezi mediul si sa lasi decizia la copil, sa aleaga el singur ce vrea sa invete, decat sa te/il chinui intr-un anumit moment.
Dragostea este cheia!!

 10. Intotdeauna tratati copilul cu cele mai bune maniere si oferiti-i tot ce aveti mai bun in dumneavoastra si la dispozitia dvs.

„Fii schimbarea pe care vrei sa o vezi in lume” Mahatma Ghandi

Aseaza-te si asculta!

La Multi Ani, dragii nostri!

 

Acum suntem cu sufletul plin de emotiile Sarbatorilor pe care le-am tot prelungit, parca pentru a gusta si ultima picatura din ele, pentru a imbratisa fiecare persoana draga, oricat de departe ar fi.

 

 

Eu, la 3 ani.

 

 

A mai trecut un an, un an plin, iubit, un an destul de bulversant pentru noi, dar mai ales pentru mine. Nu degeaba am inceput cu filmuletul acela, de acum un an. Mami ma priveste si se mira de schimbarea uriasa care a trecut in cele 12 luni, de la trei ani - o copilita cu obrajori pufosi, la o domnisorica cu aspiratii, puncte de vedere ce se impun si valori care se contureaza tot mai mult.

 

 

 





Acum a devenit clar ca am sarit intr-o noua etapa, ca Eul meu s-a conturat, iar acum se defineste pentru a renaste mai tarziu, in adolescenta, in toata splendoarea. E o perioada magica, in care roadele primilor ani se culeg, parguite sau inca crude, dupa cum am reusit sa le ingrijim. E o perioada a nasterii mintii constiente, e o perioada in care copiii isi rafineaza simturile, abilitatile si toate cunostintele pe care le au. E perioada in care au primit harta si indiciile, iar acum cautarea a inceput, misterul va fi dezlegat, natura se va dezvalui pas cu pas.

Acum, EU, Sofia, am instrumentele de care am nevoie pentru a face acest lucru. Inca e intuneric, inca stralucesc luminite care ma atrag, dar acum stiu cum sa apas intrerupatorul si sa fac lumina in jurul meu. Singura.

 

 

 

 

 

In anul ce-a trecut, mami a trecut si ea prin niste transformari uriase, in parte datorita meseriei ei ce combina psihologia cu educatia si copiii, dar mai ales datorita unei schimbari de paradigma in gandire.

Ne punem mereu intrebarea unde se duc anii?, unde se duc copiii nostri?, unde sunt aspiratiile noastre?, unde sunt visele noastre? trebuie sa ii ofer copilului meu tot ce are nevoie, trebuie sa fiu puternic, sa actionez, sa ma joc cu el, sa il duc la dansuri si la meditatii, sa ii dau sansa de a face tot ce ar putea sa faca, pentru ca altfel...?

 

Dar nimeni nu se intreaba „Care este lectia mea?” „Unde trebuie sa ma uit si mai ales ce sa vad?”

Caci da, dragii nostri, aici, in acest raspuns sta toata maretia noastra, a fiintei umane.

 

Citim despre obiective, despre cum sa ne programam mintea sa obtina ce-si doreste, despre cum sa facem planuri si sa ne tinem de ele, sau nu.

 

Dar daca ne-am opri o clipa sa vedem cine suntem cu adevarat, acum, azi, in acest moment in care citim un articol scris de o mamica prin ochii fetitei ei...

CINE SUNT EU? cu ce sunt mai bun acum decat eram in urma cu un an? Ce stiu despre mine? Cum iubesc? Cum imi privesc copiii? Cum ii ascult?

 

Copiii se privesc cu inima si asta e cel mai greu de facut. Copiii se asculta cu sufletul, iar asta a devenit aproape imposibil de facut. Iubirea pentru copilul nostru s-a transformat intr-o mascarada in care se amesteca dorinte, dureri, orgolii, frustrari si nevoi neimplinite. Nu sunt prima, nici ultima care o spune, dar sper sa fiu prima care spune ca se poate si altfel, mult mai usor. Si nu am decat 4 ani si o mamica pasionata de educatie.

 

Iar secretul e atat de simplu, de usor de facut si totusi imposibil de realizat de majoritatea oamenilor pe care ii stiu si pe care ii vad agitandu-se continuu la locurile de joaca in jurul copiilor lor.

 

Iata ce a descoperit mami in ultimul an: secretul sta in  A STA JOS SI A ASCULTA, A PRIVI SI A SIMTI!

Asezati-va alaturi de copilul vostru, de iubitul vostru, de prietenul vostru, de mama voastra sau de oricine va este drag. Inchideti ochii si ascultati-i respiratia, miscarea pe care trupul lui o face, cuvintele pe care le spune sau le sopteste. Nu judecati, nu ganditi, nu rationati, doar stati in acel moment.

Deschideti ochii apoi si priviti cum se joaca, cum zambeste, cum isi misca trupul, cum calca, unde priveste si la ce zambeste, priviti cand isi coboara privirea, cand va cauta si cum va cauta, cand plange si cand se cuibareste in bratele voastre. Priviti-l asa cum este el, indiferent ca are 1 luna sau poate 5 ani sau poate 30 de ani sau poate de trei ori varsta voastra.

 

Faceti asta zilnic, si doua minute pe zi conteaza, pentru ca asta inseamna sa asculti cu adevarat sufletul celuilalt, iar noi doua va garantam ca pe masura ce veti face asta, intelgerea va veni iar mai apoi sufletul vostru va fi scaldat de iubire. Iubirea neconditionata despre care vorbeste lumea, dar pe care pana acum mami doar s-a chinuit s-o dibuiasca printre vrafurile de carti.

Iar raspunsul a fost atat de simplu, si poarta un nume: DRAGOSTE.

 

Iti multumim, anule 2013 pentru acest dar minunat!

Cu dragoste,
Sofia.



P.S. Va recomand doua filme foarte bune, nu pentru copii, ci pentru adulti :)


OASIS

- tot filmul provoaca spectatorul sa judece, sa critice, sa se razvrateasca in scaun in timp ce priveste ecranul ca la sfarsit sa inteleaga cat de usor poate fi doar sa privesti si sa asculti cu inima, fara a judeca si a pune etichete. Urmarind acest film, mami a inteles care e scopul adevarat al observatiei obiective pe care o practica in cadrul formarii ei in educatia timpurie Montessori.







LOVE

 - un film in care dragostea merge mai presus de tine, mai presus chiar decat celalalt.

Calendarul asteptarii...

Salutare tuturor,

Poate va intrebati cum mai decurg lucrurile?

Ei bine, nu mai pot dormi decat cu mami in pat, vreau mereu sa stea cu mine sa ne giugiulim :) si ador sa stam pe covoras sa citim din carti, iar eu sa citesc singura cuvintele simple (caci da, in tot timpul asta eu am evoluat foarte mult cu cititul).

In continuare nu am rabdare, ma enervez la cel mai mic disconfort si tip, desenele mele au devenit agresive: printese cu sange pe fata si regine fatarnice care zambesc de departe, iar papusile au inceput sa fie mazgalite pe fata, pana la a le acoperi de tot fata, uniform. Hmmm...voi cum ati interpreta asta?

Astazi am lucrat calendarul nostru care ma va ajuta sa observ singura trecerea zilelor pana la sosirea mamei.

Si pentru a fi cat mai atractiv, l-am lucrat impreuna, cu totii (si tati a participat, doar cu el si cu Maia voi ramane atatea zile, nu?).

Ne-am inspirat din calendarul Advent care numara zilele pana la venirea Craciunului, numai ca la noi numara zilele pana la venirea mamei :( . Cumva, ne pare rau ca nu putem fi impreuna sa facem un calendar pentru Craciun.

In plus, fiecare zi va ascunde o surpriza, un mic deliciu culinar din ciocolata sau din jeleu de fructe...ca sa ma inveseleasca dimineata cand vad ca totusi zilele trec si timpul nu s-a oprit in loc.

Asadar, am purces la lucru cu totii.
Am adunat tot felul de materiale necesare pe care le aveam prin casa:

 
 

- o placa mare de carton
- niste panza de sac
- lipici
- hartie colorata
- pungi de hartie reciclata
- perforatoare cu forme
- stampile, multe stampile
- foarfeci
- carlige de rufe din lemn
- sfoara
- cutter
- carioci

Primul lucru a fost sa taiem pungile de hartie pe din doua si sa facem din ele pliculetele ce vor sta ca baza pentru fiecare zi din calendar.

Le-am lipit pe fiecare (jumatatea de sus).


Am taiat patratele mici din hartie colorata...

apoi le-am lipit pe pliculete.



Le-am decorat cu stampile si forme perforate din hartie.

Le-am aplicat buline cu cifre
Le-am prins bine cu carlige, dupa ce le-am umplut cu dulciuri pe fiecare in parte.
Iar placa de carton a fost invelita in panza de sac.


Iar pe placa am prins sforicele de care am agatat plicueletele mele.

Cum e gandit calendarul? pentru ca vedeti ca cifrele nu prea au sens pentru perioada in care ne aflam.

Asadar prima saptamana este numerotata de la 1 la 7 si reprezinta ultima saptamana cu mami. In fiecare zi vom vedea cum se scurg zilele pana duminica. In fiecare dimineata voi lua cate un pliculet din calendar, lasand spatiul gol.

Apoi urmeaza 21 de zile fara mami pe care le voi scoate din calendar in acelasi mod.

Totul este vizual (si gustativ plus elementul surpriza). Pentru un alt mod de a intelege curgerea timpului inca nu am suficiente resurse interne, asadar totul trebuie sa fie vizual.

Si in plus, daca dimineata servesc gustarea din calendar, seara voi vorbi cu mami pe skype, avand astfel avantajul a doua momente ce marcheaza inceputul si sfarsitul zilei.

Planul e facut. Sa vedem cum va functiona. Tati se teme ca voi manca toate dulciurile (e mai carcotas de fel), dar eu stiu ca acesta va fi pentru mine si in exercitiu de rabdare, ca oricum nu am incotro. Si daca voi vrea sa mananc toate dulciurile intr-o singura zi, ce daca? Tati va completa calendarul la loc.

Pupici, pupici,

Sofia.

Vine si un timp pentru separari...temporare.

Astazi n-am sa va povestesc despre activitati si jocuri.

Nu, astazi am sa va povestesc despre dragoste. Si despre furie. Si despre disperare. Si despre neputinta. Si despre separare. In termenii de specialitate toate poarta un nume fistichiu - anxietatea de separare.

Poate credeti ca pana la varsta asta, am reusit sa trec peste separarea de mami, doar merg la gradi, am mai dormit cate o noapte, doua la bunica. Of, de-ar fi asa de simplu. Dar, din pacate, nu este.
Mami pleaca 3 saptamani la o formare departe, tare departe. 3 Saptamani. Si nu va fi singura data, dar important e ca acum e prima data.

Desi imi povesteste zilnic de ceva vreme, parca totul e o poveste de departe, din cartile mele dragi. Cu printi care pleaca, cu bunici iubitori si printese curajoase. Si eu sunt curajoasa, dar nu acum.

Acum doua seri, mami imi vorbea despre calatoria ei si dintr-o data am inteles. Mami pleaca cu adevarat, iar eu nu pot face nimic. M-am intors cu spatele la mami, mi-am infundat obrajorii in plapumioara si am inceput sa plang pe infundate...lacrimile curgeau siroaie si mi le stergeam in liniste de cearceaf. Am pierdut inocenta, linistea si pacea care mi-au bantuit cei 4 anisori ai mei pana acum. Am pierdut controlul, mi-am pierdut abilitatea de a intelege pentru ca ceva este mai presus de mine. Am plans de neputinta, de frica si de o tristete uriasa si niciun pupic sau imbratisare a mamei nu reuseau sa-mi linisteasca gandurile. Vroiam doar sa se opreasca din vorbit, vroiam sa plece de langa mine.
Ma tradase si ma tradase dur, acolo unde doare cel mai rau, acolo unde sunt atat de sensibila: in inima. Ca si cum cuvintele ei ajungeau la mine ca o amenintare, eu nu mai eram in siguranta.
Acum, cand am mai mare nevoie de siguranta si suport, mamica mea pleaca. Am tras plapumioara si i-am spus calma, ca un adult: lasa-ma, mami, sa dorm.
Si atunci, mami a inceput sa planga. Pentru ca atunci cand e vorba de copilasul ei, mami devine neputincioasa si nu stie ce sa faca.

Ce pot eu sa fac acum la 4 ani? ce instrumente am cu care sa razbat prin aceasta teama care mi-a cuprins intreaga fiinta? Nu pot gestiona timpul. Nu-mi pot gestiona emotiile, nu cele de calibrul acesta. Nu o pot opri pe mami din a pleca.
Asa ca incerc sa fac ce pot. (Iar ieri am facut tot ce-am putut, la o zi dupa ce am realizat ca vine potopul.)
Tip, tip tare din orice si la oricine. Poate cineva ma va auzi si ma va asculta. Apoi musc, ciupesc si imping. Poate cineva va vedea ca sunt acolo, ca mi-e teama si ma va mangaia si ma va lua in brate. Arunc obiecte pe jos si ma tavalesc pe jos in tantrumuri. Poate cineva isi va da seama ca sunt la capatul puterilor, ca intreg corpul nu ma mai asculta, ca nu stiu ce sa mai fac, ca e ultima solutie, sa ma intorc cu fata catre pamant. Ii spune mamei: nu ma pot linisti, sunt trista si nervoasa.
Pentru ca furia INTOTDEAUNA ascunde teama. Pentru ca agresivitatea intotdeauna ascunde nevoia de afectiune. Pentru ca tipatul intotdeauna mascheaza neputinta de a comunica, de a spune asertiv ce vreau. Pentru ca tantrumul apare cand orice solutie a esuat.
Dar atunci, mami nu stie ce sa mai faca. Si-mi spune, si-mi vorbeste dar eu nu pot sa o aud.
Ieri, la sfarsitul zilei, epuizate amandoua dupa o seara intreaga de plansete, i-am cerut mamei o imbratisare. Mami, precum imparatul din poveste, cu un ochi plangea, cu unul se bucura. Atat de greu a fost obtinuta aceasta imbratisare. Dar si cat de dulce.

Azi am fost vesela. Azi ne-am distrat si am ras si am jucat popice cu pietricele si am ascuns pietricele pe sub plapumioara si am mancat porumb prajit pana ne-au usturat buzele de la sare. Iar seara, dupa ce am spus ingerasul meu, am adormit lin pe muzica nepaleza la lumina palida a unei lumanari, cu mami meditand langa mine.
Dar zilele au inceput sa se scurga precum firele de nisp din clepsidra.
Un prieten drag mamei ii spunea ca aceste separari sunt bune..pentru ca asa simtim bucuria uniunii. Oare sa fie asa la varste atat fragede, la copiii care nu au experienta vietii dar care cu siguranta se vor tot lovi in viitor de astfel de situatii? Cand e pregatit copilul pentru asa ceva? Cum stii ca are suficiente resurse pentru a face fata unei astfel de situatii? Cum stii ca se va bucura de uniune? E asta o lectie pentru un copil?
Adevarul e ca nu stii. Dar mami stie ca pentru mine, e important sa am acea baza de siguranta. Orice soc de genul acesta e mult, mult prea mult pentru un copil mic si e de evitat, pe cat posibil.
Nimeni nu se astepta la asa ceva de la mine. Dar eu stiu ca mami are incredere in mine si ma sustine cu multa dragoste.

Maine o sa va povestesc despre ce instrumente de masurare a timpului si de descarcare a energiilor am creat si cum le folosim.

Pupici, pupici,
Sofia.

Copacel de toamna - tehnica colajului si a stampilarii

Salutare tuturor! :))
Cee toaaamna frumoasa! Cred ca de la nasterea mea, e prima toamna cu asa mult soare si zile blande.


Azi am dat o raita prin parc (eu cu bicicleta si mami cu rolele) si ne-am distrat un pic pozandu-ne prin iarba verde si frunzele galbene. A fost o zi minunata!

Si pentru ca imi place mult toamna, o sa va prezint o lucrare pe care am facut-o la atelierul de arta si creatie al mamei pentru prescolari (3-6 ani) acum cateva saptamani.

Copacel de toamna.
Materiale necesare:
- carton creponat maro decupat in fasii mai groase sau mai subtire. Daca varsta copilasului e mai mare de 4 ani, poate sa-l decupeze el singur;
- lipici stick sau de tip aracet;
- dopuri de pluta, vreo 6-7;
- culori acrilice sau guasa in mai multe nuante calde de toamna, dupa preferinte;
- foaie de desen sau foaie groasa de pictura;
- scotch de hartie.

Intai lipim foaia pe masa de lucru cu scotch de hartie pentru a nu aluneca atunci cand lucram.

Apoi dam cu lipici fasiile de carton si le lipim pe foaia de lucru pentru a forma un copacel.

Utilizand dopurile de pluta pe post de stampile, incepem sa stampilam frunze de toamna in copacei. Pot fi stampilate si pe joz si pe sus si plutind si pe copac si in spatele copacului. Dupa preferinte! :))

Iata ce copacel frumusel mi-a iesit! Tare dragalas.

Spor la lucru si bucurati-va mult de soarele frumos de toamna!

Pupici, pupici,
Sofia.