Am primit de curand o carte simpla, cu coperti albe si cateva desene in creion sumare, ce seamana a caricaturi. Mami si tati erau asa incantati de ea, mi-o fluturau pe la ochi doar, doar o voi lua sa o rasfoiesc.
Am intrebat, privind-o fugar: "e de colorat?"
Dezamagita de raspuns: "pai...nu, nu este, dar daca vrei tu...o poti colora, bineinteles!", am aruncat-o cat colo si m-am repezit la cea mai sclipicioasa carte roz cu Alba-ca-Zapada pe care am cumparat-o eu singura cu banutii pe care-i primesc lunar.
(Da, nu v-am spus, mami si tati au pregatit un experiment cu mine: lunar primesc in jur de 10-12 lei cu care pot sa-mi cumpar ce-mi doresc eu. De fiecare data, au fost doar jucarii din plastic ieftin care au ajuns sa zaca pe fundul unor cutii cu multe alte astfel de jucarii... Scopul experimentului? sa-mi structurez/interiorizez conceptul de responsabilitate.. niciun rezultat pana acum)
Bun. Am citit si rasfoit cartea mea supersclipicioasa pana seara, la culcare, cand, epuizata de atatea culori stridente, am rasuflat usurata la vederea cearceafului alb.
Insa mami, tiptil-tiptil, s-a strecurat langa mine pentru povestea de seara cu o carte in mana. Care credeti ca era? Cea alba cu desene caraghioase.
Nu o sa va vina sa credeti, insa am rezistat eroic primelor trei capitole, iar mai apoi, de-a lungul saptamanii am citit cate 2 capitole pe seara.
Radeam cu mami (mami cu lacrimi), ma prosteam si eu precum personajul din carte si invatam.
Iar asta-seara am citit impreuna ultimul capitol. Si am ramas cu o mare intrebare: "cine era pana la urma Lafcadio? ce devenise?"
Este vorba despre o carte minunata a lui Shel Silverstein, Lafcadio, leul care nu s-a lasat pagubas, aparuta la editura Arthur, parte a grupului Art.
Cartea ne povesteste despre un leu mic, inocent si naiv ce traia linistit in Africa alaturi de alti lei. Acesta trece printr-o prima importanta experienta de viata: intalnirea cu vanatorii. De acum viata i se schimba, datorita curiozitatii sale si a dorintei de a gusta din placerile vietii.
Totul incepe cu un circar si un cuvant: "bezea", al carui sunet il adora.
Leul invata cat poate de multe despre lumea oamenilor, ajungand, el insusi, aproape uman. La inceput nu stie nimic despre vanatori, ce sunt acestia. Nu stie ca oamenii pot fi si ei fricosi, de altfel nici el nu cunoaste frica. Nici macar nu stie ca un glont il poate ucide.
Treptat, leutul nostru se dedica exclusiv placerilor umane, mancand bezele, mergand biped si imbracandu-se in costume de stofa, uitand ca este LEU.
Unde poate sa duca o astfel de viata? La o confuzie totala, la lipsa dorintei de a mai face ceva, la neputinta, la un dor de un ceva ce nu mai exista si nici nu mai poate fi recuperat.
Suna ciudat de real pentru adultii de astazi, nu-i asa? Cam da.
Evelina Bidea spune intr-o recenzie "Povestea lui Lafcadio este una a inițierii, a devenirii, a cunoașterii de sine, iar elementul care mi se pare extrem de important în acest caz este că rețeta folosită de leu nu este una moralizatoare, nici didactică, cum ne-au obișnuit basmele, ci una a încercării și a eșecului, a asumării responsabilității și a confruntării cu sinele în ciuda suferințelor pe care o astfel de luptă le poate aduce chiar și în mintea unui animal inocent."
Va recomand sa o rasfoiti cand mai treceti printr-o librarie si daca va atrage, cumparati-o negresit.
Va spun, da roade chiar si la 3 ani. Intrebarea mea ramane inca deschisa, dar parintii mei stiu ca doar asumandu-mi responsabilitatea pentru lucrurile pe care le fac voi creste sanatos, iar leutul Lafcadio ma invata ca e normal sa gresesti, sa poftesti, sa-ti doresti si carti sclipicioase (apropos....unde credeti ca a ajuns cartea mea roz? pe fundul unei cutii plina cu carti care nu-mi mai plac) atata timp cat poti sa si accepti ca toate astea au fost numai alegerile tale.
Lectura placuta!
Pupici, pupici,
Sofia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu